Keywords: Revelația supranaturală; Revelația naturală; Sfânta Treime; Iisus Hristos; Maxim Mărturisitorul

Capitolul 17 · Remete, Dogmatica ortodoxă (2007), p. 97-99 · Todoran–Zăgrean, Teologia Dogmatică (2009), p. 55-58 · Revelația divină

Definiție și forme

Revelația prin persoane, vorbirea lui Dumnezeu cu persoane sfinte, primită prin credință; conține adevăruri limpezi, precise și mult mai bogate decât cea naturală.
Internă (iluminare lăuntrică, fără manifestare exterioară) sau externă (arătări vizibile).
Temeiuri: Evr 1,1-2 («în multe rânduri și în multe chipuri… în zilele acestea din urmă ne-a grăit prin Fiul»); 2 Tim 3,16.

Trăsături

Dumnezeu Se arată ca Persoană, în dialog cu persoane: sensul suprem al existenței e personal. Cuvintele sunt întărite de fapte minunate.
Precizează și scopul omului și al lumii: viața veșnică în comuniune cu Dumnezeu.
Nu e determinată de experiența religioasă umană; rămâne inițiativa suverană a lui Dumnezeu.
Progresivă: nu schimbare a adevărului, ci limpezire treptată (exemplu: Treimea, sugerată în VT, descoperită deplin în NT).
Punctul culminant: Iisus Hristos, prin care omenirea a primit adevărul deplin și comuniunea maximă cu Dumnezeu.

«Ambele învață același adevăr»: cea naturală subliniază mai ales imanența, cea supranaturală mai ales transcendența (D. Popescu).
Maxim Mărturisitorul (Ambigua): cine vrea să meargă drept spre Dumnezeu are nevoie de amândouă, de Scriptură înțeleasă duhovnicește și de contemplarea naturală a lucrurilor.
Reciprocitate continuă: după Revelația supranaturală, natura se înțelege altfel; Cuvântul din Scriptură este același cu Cuvântul «prin care toate s-au făcut».

Navigare: ← cap. 16 · index · cap. 18 →